2017 În memoria unui mare artist, un concert… uriaș!

În memoria unui mare artist

Hof Café | Joi | 15 iunie 2017 | 19:00

Hof e un spațiu intrigant, elegant și cu personalitate. La o primă vedere totul e nou și armonios, dar încă se văd zidurile, încă se simte istoria. Combinația e excelentă și e unul din motivele pentru care #iubimBrașovul, vorba cuiva.

Inițial nu știi dacă muzica o să aibă puterea să definească spațiul, să-l curpindă și să-l învăluie. Miza spațiilor nespecifice concertelor de cameră asta e și e o miză puternică. Înainte de începutul concertului, un aparat de făcut cafea își spune și el muzica. Cafeaua chiar e bună!

Vlad Maistorovici și Sam Armstrong își asumă îmblânzirea inițială și Lipatti parcă știe ce spune – se aud accente folclorice și le recunoaștem repede.

Vlad cântă cu tot corpul, se arcuiește, dă tot ce are, Sam susține cu forță, HOF se-nclină, încet dar sigur.

Un copilaș blond se apropie să vadă mai bine cum se face. Are sens să vezi și are sens că poți să vezi, în detaliu, cum cântă Lipatti nenea cu vioara și nenea de la pian. Urmează o îmbrățișare lungă dată mamei, poate de mulțumire pentru experiență sau poate datorită muzicii care parcă spune ceva de drag și dor.

Vlad e conectat total, se dezlănțuie. Concertul crește în intensitate, Pulsul e sus de tot.

Greutatea de a te adapta unui spațiu neconvențional e doar o parte a monedei, poate cea mai evidentă. Cealaltă parte este însă pe plus (și pe Puls…?). Energia publicului crește exponențial atunci când împarți un spațiu intim și când nu ai o scenă în sens clasic. E imposibil să rămâi pasiv, să nu observi, chiar și asumând că așa ești obișnuit poate, la un concert de gen.

Dar noi, din public, avem parte de cea mai simplă misiune. Noi oferim liniștea.

Trio-ul de pian e pregătit de o sagă, de un maraton, de o piesă cu majusculă. Tchaikovski. Încerc să nu anticipez. Ascultăm și vedem o exclamație continuă, un triunghi de sunete, de diferențe și dialoguri. Nu știu alții cum sunt (simt), dar când obosim de atât de multă virulență, ne pansăm oboseala cu doze de sublim. Habar n-am de ce-mi pare perfect ce se aude. Dar mă bucur că știu să ascult în liniște.

Un moment de concert pare că zice Am câștigat! Am învins!. Mai că te-ai aștepta să ne felicităm deja unii pe alții pentru o victorie, e sărbătoare, oameni buni, ura!

Sunt alte clipite din concert în care Sam pare că nu vrea să deranjeze partitura, să nu bruscheze pianul, să nu cumva să supere zeii… apoi reia exclamația, se sincronizează în triunghiul de instrumente și saltă nivelul de intensitate, artificii, forță… toate sinonimele pentru Intens.

Și apoi respiro, mulțumim dragă Tchaikosvski. După ce respirăm adânc, muzica ne anunță, ne pregătește, crește, ne cuprinde și ne surprinde – se joacă, liber și vesel, ne trezește și ne dă energie, se ascunde în joc de-a v-ați ascunselea și când se arată schimbă total registrul.

Spațiu neconvențional vs. sala de concert? Nu-i mai pasă nimănui, suntem fiecare într-un alt spațiu. Trio-ul și-a creat singur spațiul de concert, l-a definit și l-a compus deja după bunul plac muzical.

La un moment dat, pianul lui Sam pare un drum, vioara lui Valeriy pare un popas și violoncelul lui Pau pare că pornește iar la drum.

O singură piesă am ascultat? Greu de crezut. Imposibil de crezut. Au fost câteva zeci de muzici. Finalul e dur, exploziv, într-o măsură e agresiv, cu o adâncime tulburătoare și cu accente morbide de-a dreptul. Acceptăm, nu că am avea cum să ne opunem, că este, ca orice încheiere, grea.

Ce bine totuși că poți să aplauzi și să strigi Bravo, la final!

Text | Răzvan Zlăvog

Foto | Andrei Paul