2017 Stradivarius și orgă la Biserica Neagră

Stradivarius la Biserica Neagră: Bach cu Valeriy Sokolov

Biserica Neagră | Marți | 13 iunie 2017 | 18:00

Pe la 17:40 Biserica Neagră este deja plină, sunt oameni care încă mai vor bilete însă… biletele s-au epuziat de mult. Au și de ce să-și dorească să intre. Plutește în aer senzația că avem parte, din nou, de #vibrațiicemerită.

Debutul concertului îi aparține fenomenalului Steffen Schlandt și setează încă de la început un Puls special, unic, pe care numai uriașa orgă din Biserica Neagră putea să-l provoace: pare că discuția se poartă în termeni de speranță, înălțime poate chiar un soi de înălțare peste zgomotul urban.

E totuși Bach, e muzică clasică grea, plină, care cu greu poate fi cuprinsă ca stare pentru că zburdă, se joacă, fuge.

În contextul creat, pare la un moment dat că timpul e o glumă, pentru că orga îl oprește, sau mai bine zis îl încremenește. E imposibil de ignorat un sentiment de uluială comună. Singurele reacții sunt ale bisericii – lemnul se revoltă, scârțâie uneori, la anumite mișcări din public. Apoi un copil care bate din palme, când vrea el.

Dar orga este suverană și pare că spune o poveste perfect sincronizată cu istoria care transpare – tonurile capătă gravitate, iar muzica se adâncește, amintește de calamitate, de luptă, de credință și de unitate în fața trecerii nemiloase a timpului sau a altor urgii… Pulsează în fiecare dintre noi fie că eram sau nu pregătiți pentru asta.

Apoi registrul se schimbă, după ce ne-a întors spre sine și ne-a catapultat în trecut, pare că vrea să ne spună o altă poveste – acum putem să ne descătușăm, să ne exprimăm bucuria, vivacitatea, creativitatea și ludicul. Acum putem fi veseli, pentru că suntem protejați de energia care s-a creat deja.

Bach pare că ne îndeamnă să avem forță, forța de a fi în lume, împreună, după ce ne-a făcut să reflectăm spre noi înșine, separat.

Ce frumos se aud aplauzele!

Stradivarius-ul lui Sokolov te ia pe sus. Pare că se desface instant un spațiu mental uriaș, apoi un continuu joc de du-te vino care pare că are destinație însă nu o definește nicicum, ci doar o caută mai mult și mai intens. Ceva din Puls-ul viorii este nepământean, iar Sokolov are o incredibilă capacitate de a acoperi instrumentul pe care îl conduce. Dacă nu ai ști că e solo de vioară ai putea crede că sunt câteva instrumente separate… e magic!

Ce subiect poate fi, te-ntrebi, altul decât aventura intensă și continuă a spiritului prins în neliniște, suspans, limită, alergând continuu între întrebare și răspuns. Oare ce stări sufletești trebuie să compui pentru a dezvolta o astfel de muzică, pentru a o intepreta, pentru a-i găsi cheile?

Stările se succed incredibil de rapid și din nou apare, ca pe un portativ al fiecăruia, speranța, vivacitatea, riscul, jocul, bucuria.

Cât de contemporan e Bach! Cât de actual e ritmul, cum transpar teama, nebunia, regretul, greșeala care antrenează conștiința… probabil că dacă s-ar citi sufletele pe note, ar fi ceva din Bach în fiecare dintre noi. Mai intrigant este dacă ne gândim că și atunci ca și acum suntem cumva aceiași…

Se cântă ca o filosofie despre incredibila ființă umană, despre cotidianul absurd, despre posibil, despre timp, ritm, sunet… Puls – o căutare continuă de sens, de ax, de sprijin, de mișcare coerentă. O  imposibilitate de a păstra, de a reține, un cumul de viteze și uluitoarea performanță a virtuozității muzicale a lui Valeriy Sokolov și a gardianului Steffen Schlandt.

Urmează o simbolică întoarcere spre altar, acolo unde ne așteaptă întâlnirea, duetul, mix-ul. Stradivarius și orgă.

În mod aproape natural, instrumentele se potențează, își netezesc unul altuia colțurile și deodată suntem învăluiți de blândețe, înțelegere, armonizăm contrariile… dar nu foarte mult căci ajungem din nou la tristețe, poate la desuetudine… dar în doi, cred că putem vorbi, muzical firește, de dragoste.

Cât scriu despre experiența acestui concert, Brașovul are parte de o mică furtună cu grindină.

Text | Răzvan Zlăvog

Foto | Andrei Paul