2017 In Memory of a Great Artist, a huge concert!

In Memory of a Great Artist

Hof Café | Thursday | 15 June 2017 | 7:00 pm

Hof is an intriguing space, elegant and full of personality. At first sight everything is new and harmonious, but you can still see the walls, you can still feel the history. It is an excellent combination and it is one of the reasons why #iubimBrașovul (#weloveBrașov), as someone said.

At first you don’t know if the music will have the power to define the space, to embrace and envelop it. These are the stakes of spaces that were not made for chamber concerts, and they’re high. Before the concert starts, a coffee machine plays its own music. The coffee is really good!

Vlad Maistorovici and Sam Armstrong assume the initial taming and Lipatti seems to know what he’s saying – folklore accents emerge and we quickly recognize them.

Vlad plays the violin with his whole body, he arches, gives all he has, Sam sustains it, HOF bows, slowly but surely.

A small blond child gets closer to better see how it’s done. It makes sense to see and it makes sense that you can see, in detail, how the man with the violin and the man at the piano play Lipatti. Next, he gives his mom a long hug, maybe to thank her for the experience or maybe because of the music that seems to say something about love and longing.

Vlad is totally connected, he unleashes. The concert gets more intense, the Pulse is way up.

The challenge to adapt to a nonconventional space is just one side of the coin, maybe the most obvious one. The other side is the plus side (and the Pulse side…?). The energy of the audience grows exponentially when you share an intimate space and you don’t have a stage in a classical sense. It is impossible to remain passive to it at such a concert.

But us, in the audience, have the easiest mission. We offer the quiet.

The piano trio is prepared for a saga, a marathon, a piece with uppercase. Tchaikovski. I try not to anticipate. We listen to and see a continuous exclamation, a triangle of sounds, differences and dialogues. I don’t know how other people are (or feel), but when we get tired of all the violence, we fight our fatigue with doses of sublime. I have no idea why what I hear sounds perfect. But I am glad I know how to listen quietly.

One moment in the concert seems to say: We won! You almost expect us to congratulate each other already for a victory; it’s a celebration, people, hurray!

There are other moments in the concert when Sam seems to try not to bother the music sheet, to push the piano too hard, not to offend the gods…then he resumes the exclamation, he synchronizes in the triangle of instruments and brings more intensity, fireworks, strength…all synonyms for Intense.

And then, respiro.  Thank you, dear Tchaikosvski. After we take a deep breath, the music announces, prepares us, grows, envelops and surprises us – it plays, free and cheerful, wakes us up and gives us energy, hides in a game of hide and seek and when it shows itself it totally changes register.

Unconventional space versus concert hall? Nobody cares anymore; we are all in another space. The trio have created their own concert space, defined it and composed it to their musical taste.

At one point, Sam’s piano seems like a road, Valeriy’s violin seems like a stop and Pau’s cello seems to go on the road again.

Have we listened to only one piece? Hard to believe. Impossible to believe. There have been tens of music pieces. The ending is hard, explosive, in a way aggressive, with a troubling depth and morbid accents. We accept, not because we can’t fight it, but because it is, like any ending, hard.

Still, it is good to be able to applaud and shout Bravo, at the end!

Text | Răzvan Zlăvog

Photo | Andrei Paul



2017 În memoria unui mare artist, un concert… uriaș!

În memoria unui mare artist

Hof Café | Joi | 15 iunie 2017 | 19:00

Hof e un spațiu intrigant, elegant și cu personalitate. La o primă vedere totul e nou și armonios, dar încă se văd zidurile, încă se simte istoria. Combinația e excelentă și e unul din motivele pentru care #iubimBrașovul, vorba cuiva.

Inițial nu știi dacă muzica o să aibă puterea să definească spațiul, să-l curpindă și să-l învăluie. Miza spațiilor nespecifice concertelor de cameră asta e și e o miză puternică. Înainte de începutul concertului, un aparat de făcut cafea își spune și el muzica. Cafeaua chiar e bună!

Vlad Maistorovici și Sam Armstrong își asumă îmblânzirea inițială și Lipatti parcă știe ce spune – se aud accente folclorice și le recunoaștem repede.

Vlad cântă cu tot corpul, se arcuiește, dă tot ce are, Sam susține cu forță, HOF se-nclină, încet dar sigur.

Un copilaș blond se apropie să vadă mai bine cum se face. Are sens să vezi și are sens că poți să vezi, în detaliu, cum cântă Lipatti nenea cu vioara și nenea de la pian. Urmează o îmbrățișare lungă dată mamei, poate de mulțumire pentru experiență sau poate datorită muzicii care parcă spune ceva de drag și dor.

Vlad e conectat total, se dezlănțuie. Concertul crește în intensitate, Pulsul e sus de tot.

Greutatea de a te adapta unui spațiu neconvențional e doar o parte a monedei, poate cea mai evidentă. Cealaltă parte este însă pe plus (și pe Puls…?). Energia publicului crește exponențial atunci când împarți un spațiu intim și când nu ai o scenă în sens clasic. E imposibil să rămâi pasiv, să nu observi, chiar și asumând că așa ești obișnuit poate, la un concert de gen.

Dar noi, din public, avem parte de cea mai simplă misiune. Noi oferim liniștea.

Trio-ul de pian e pregătit de o sagă, de un maraton, de o piesă cu majusculă. Tchaikovski. Încerc să nu anticipez. Ascultăm și vedem o exclamație continuă, un triunghi de sunete, de diferențe și dialoguri. Nu știu alții cum sunt (simt), dar când obosim de atât de multă virulență, ne pansăm oboseala cu doze de sublim. Habar n-am de ce-mi pare perfect ce se aude. Dar mă bucur că știu să ascult în liniște.

Un moment de concert pare că zice Am câștigat! Am învins!. Mai că te-ai aștepta să ne felicităm deja unii pe alții pentru o victorie, e sărbătoare, oameni buni, ura!

Sunt alte clipite din concert în care Sam pare că nu vrea să deranjeze partitura, să nu bruscheze pianul, să nu cumva să supere zeii… apoi reia exclamația, se sincronizează în triunghiul de instrumente și saltă nivelul de intensitate, artificii, forță… toate sinonimele pentru Intens.

Și apoi respiro, mulțumim dragă Tchaikosvski. După ce respirăm adânc, muzica ne anunță, ne pregătește, crește, ne cuprinde și ne surprinde – se joacă, liber și vesel, ne trezește și ne dă energie, se ascunde în joc de-a v-ați ascunselea și când se arată schimbă total registrul.

Spațiu neconvențional vs. sala de concert? Nu-i mai pasă nimănui, suntem fiecare într-un alt spațiu. Trio-ul și-a creat singur spațiul de concert, l-a definit și l-a compus deja după bunul plac muzical.

La un moment dat, pianul lui Sam pare un drum, vioara lui Valeriy pare un popas și violoncelul lui Pau pare că pornește iar la drum.

O singură piesă am ascultat? Greu de crezut. Imposibil de crezut. Au fost câteva zeci de muzici. Finalul e dur, exploziv, într-o măsură e agresiv, cu o adâncime tulburătoare și cu accente morbide de-a dreptul. Acceptăm, nu că am avea cum să ne opunem, că este, ca orice încheiere, grea.

Ce bine totuși că poți să aplauzi și să strigi Bravo, la final!

Text | Răzvan Zlăvog

Foto | Andrei Paul